Toată povestea a început într-o seară de iarnă, într-o mașină, după vacanța de Anul Nou, când, după ce am lăsat muntele în spate și aveam încă burțile pline, și câteva ore bune de condus spre casă, am început să discutăm despre ce urmează. „What’s next?” a fost întrebarea magică, și cum toți eram încă agățați într-o stare de „vacanță mod activ”, am început să aruncăm idei fără prea multă gândire. La un moment dat, cineva a zis: „Marrakesh”. Și, ca un val de energie, toți am spus „Da!” fără să ne gândim prea mult. Nu contează că Marocul în 2020 ne anulase vacanța, iar banii pentru bilete de avion și cazare fuseseră pierduți în mod cinic în abisul pandemiei. „Hai că a doua oară nu o să ne-o strice nimic!” am zis, cu entuziasmul unei vacanțe care promitea tot ce nu am apucat să trăim acum cinci ani. Ce putea merge prost a doua oară? Spoiler alert: nimic. A fost genial!

Așa că, fără niciun fel de analiză profundă sau planificare detaliată, am început să facem rost de bilete. Pe principiul „ce-i al nostru, e al nostru” și „orice risc poate deveni o oportunitate”, am zis că nu ne mai trebuie prea multe informații. La urma urmei, Marrakesh părea de ajuns pentru început, deși era a doua oară când ne propuneam să ajungem acolo și tot nu aveam un plan mult mai concret decât prima data.
Și cum orice vacanță are câteva surprize, compania aeriană a decis să ne facă și mai fericiți (sau mai confuzi) și a modificat programul de zbor și ne-a dat încă o zi în plus. „Păi, dacă tot ne ducem acolo, hai să facem un circuit!” am zis. Așa că ce trebuia să fie un simplu city break s-a transformat într-o vacanță de aproape 10 zile. Adică, de la „cum o să petrecem două zile în Marrakesh?” am ajuns la „haideți să rămânem în Marrakesh 3 zile, să mergem 3 zile în deșert și 2 zile în Fes.” Toate au venit simplu, natural si mai ales dorite.

Bineînțeles, nu ne-am refuzat nimic! Planul nostru a fost foarte simplu și cu adevărat logic (sau deloc logic): mâncare? Da! Prăjituri? Da! Street food? Da! Hamam? Desigur! Și dacă tot suntem acolo, am zis că trebuie să trăim Marocul până la capăt: seară marocană, artizanat, arhitectură arabă, locuri de filmare celebre (pentru că nimeni nu te lasă să mergi în Maroc fără să te pozezi într-un loc faimos dintr-un film), tradiții berbere: whisky berber, ulei de argan, covoare viu colorate, excursii… cămila, deșert, cort, apus, răsărit, cam tot ce poți vedea într-un colț de lume care pare să fie rupt dintr-o altă poveste.

Ajunși în deșert, nu am mai știut dacă suntem în vacanță sau într-o scenă de film cu eroi care cuceresc lumea. Cămilele nu sunt chiar cele mai amabile creaturi pe care le-ai întâlnit vreodată, dar te fac să te simți special, chiar și atunci când te trezești că nu ai nici măcar o fărâmă de semnal la telefon. Totuși, în mijlocul deșertului, apusul și răsăritul au fost mai spectaculoase decât orice am văzut vreodată în viața mea.
Ajungând în Fes, am fost cuprinși de labirintul de străduțe înguste și colorate, de tăbăcării unde parcă toate culorile lumii își făceau loc și de mirosurile care… te provocau să-ți dai seama dacă mai ești pe Pământ sau într-un alt univers. Fes nu e doar un loc, e o stare de spirit – un loc unde te rătăcești pur și simplu și unde fiecare colț e o mica comoară. Fes e un oraș care te îndrăgostește de el.

Și între toate astea, aveam parte de un Ramadan care părea că nu se mai termină. Nici localnicii nu știau exact când se încheie, dar se uitau cu speranță după luna nouă – care trebuia să apară cu vârfurile în sus (se pare că erau și lecții de astronomie pe lângă tot ce trăiam noi acolo). Era ca o poveste care nu se sfârșea niciodată, cu mirosuri, așteptări și o senzație de călătorie nemuritoare.
În final, am plecat din Maroc nu doar cu bagajele pline, dar cu amintiri care vor dura o viață. Totul a fost haos, totul a fost spontan, dar a fost una dintre cele mai bune vacanțe. Poate pentru ca nu am avut așteptări mari, dar am avut tot ce ne-am dorit … și încă mult mai mult. Așa că, dacă Marocul e pe lista ta, fă-o! Fără planuri, fără regrete și după ce te întorci o să vrei să te mai duci.

Deci ce urmează să vă povestesc de acum încolo? Despre un Marrakesh ca un episod din Survivor: o excursie tip epopee printre străduțe înguste și aglomerate de turiști amețiți de scuterele cu prioritate cosmică, vânzători de lămpițe magice si de orice altceva, dresori de șerpi ce cântă la flaut, femei care-ți prind mâna să-ți deseneze cu henna de ca și cum ai plătit deja (it’s a gift, don’t worry” – ei pe naiba!) , îți zice cu zâmbetul acela care, în 2 minute, se transformă în „20 dirhams”; și apoi se aude chemarea la rugăciune – un ecou puternic care se împrăștie peste oraș ca un val sonor mistic. Și tot orașul e invadat de un cocktail imposibil de imaginat de mirosuri de condimente, motorină, parfum de portocal și posibil… de capră.