Sâmbătă prin Tulcea – de la fiasco cu aromă de trandafiri la lecții de istorie și geografie
Sâmbăta trecută după ce am finalizat cu succes programul administrativ și văzând că vremea încă nu se pornise pe plouat, am pornit la drum cu speranța unei zile relaxante în Tulcea, având ca destinație principală Jurilovca și un rosarium promițător. Așa citisem pe facebook și dacă așa zice acolo … păi atunci să vedem. Pornim la drum cu elan și speranță, cam pe la ora 11:00, cu o destinație care promitea să fie pitorească, parfumată și plină de gust: rosarium-ul din Jurilovca, unde se anunțau petale de trandafir, limonadă cu iz de lavandă și o degustare de gem. Sună bine, nu? Reality check: a fost mai mult parfum de eșec: „rosarium-ul” abia dacă avea 5-6 specii de trandafiri, majoritatea de dulceață. După două ore de condus și 15 minute de oftat printre tufele modeste am înțeles încă o dată că managementul așteptărilor este un factor semnificativ în reușita oricărei zile/excursii sau mici incursiuni prin zonă. După ce am achitat cei 15 Ron ceruți – nu am înțeles exact pe ce, am plecat cam bosumflați și am decis să transformăm dezamăgirea într-o oportunitate de a descoperi alte comori ale Dobrogei și deci am trecut la planul B.
Prânz pescăresc la „La Năvod”
Și cum era aproape de prânz, ne-am zis că tot răul spre stomac… pardon, spre bine. Am tras pe dreapta la restaurantul pescăresc “La Năvod” din Jurilovca, pe malul lacului Razim. Terasa frumoasă, umbroasă, amenajată de parcă pescarii au dat cu var și cu stil. Mâncarea? O poezie marinărească: storceagul – un fel de ciorbă lipovenească cu pește și orez – a fost atât de bun că aproape l-am pupat pe bucătar. Hamsiile? Crocante și curate, ca o vacanță pe litoralul din copilărie, dar fără nisip în sandale.
Surpriză de proporții medievale! – CETATEA ENISALA
Cetatea Enisala care este un exemplu clar de bună folosire a fondurilor europene. Cetatea nu doar că e bine conservată/recuperată, dar e și așezată într-un loc strategic și poetic: pe Dealul Gras (de 116m) cu vedere panoramică spre Lacul Razim și împrejurimi. A fost construită în secolul XIV, probabil de negustori genovezi (sau, după alte surse, tătarii – istoria încă se joacă “al cui e cetatea asta?”). Avea rol de supraveghere a drumurilor comerciale și a fost un punct cheie în apărarea Dobrogei. Aceasta este cetatea bastion al vremurilor apuse, încărcat de legendă, istorie și tăcerea pietrelor bătute de vânt.
Cunoscută în izvoarele istorice sub mai multe denumiri — Yeni-Sale, Enisala, Heracleea, Heraclia — fortăreața fascinează prin dimensiunile sale impunătoare, robustețea zidurilor și eleganța unei arhitecturi cu rol militar, dar de o frumusețe neașteptată.
Prima mențiune documentară a așezării apare în cronica turcească a lui Șükrullah bin Șehab-ed-din Ahmed, scrisă în prima jumătate a secolului al XV-lea. Dar dovezile arheologice spun o poveste și mai veche. Săpăturile realizate în anii ’70 au scos la iveală urme de locuire din prima epocă a fierului, niveluri medievale distincte și fragmente ceramice ce indică prezența romană sporadică.
Fortificația principală, cunoscută sub numele de ‘Castelul’, urmează contururile sinuoase ale masivului calcaros.
Zidurile, groase de trei metri și cândva înalte de până la șapte metri, protejau cetatea dinspre sud-est și est. În centrul fortificației, o arcadă dublă, cu o deschidere de trei metri și o înălțime de patru metri, domină peisajul arhitectonic.
Zidurile sunt ridicate din blocuri de piatră de mici dimensiuni, legate cu un mortar format din var și nisip cuarțos, adus de pe țărmul lacului Razim. În compoziția construcției se regăsesc roci cretacice, triasice și blocuri exotice — o adevărată carte geologică în piatră. Arheologii au descoperit două locuințe din prima epocă a fierului și 12 locuințe medievale, două dintre acestea datând din perioada anterioară ridicării zidurilor cetății. Lipită de latura sud-estică se află o cisternă cu tencuială fină și un bazinet circular din cărămidă, dovezi ale unui sistem sofisticat de colectare și filtrare a apei.
Printre cele mai valoroase descoperiri se numără ceramica smălțuită, decorată cu monograme misterioase — o fereastră în universul cotidian și spiritual al celor care au locuit aici. Iar monezile găsite la Enisala acoperă o perioadă de timp impresionantă: de la epoca romană până în secolul al XVIII-lea.
Dar cine a construit cetatea Enisala? Ipoteza cea mai susținută atribuie genovezilor rolul de ctitori ai acesteia. Comercianți puternici și posesori ai monopolului naval în Marea Neagră, genovezii aveau tot interesul să controleze rutele maritime și terestre din nordul Dobrogei. O altă ipoteză sugerează o origine tătară. În secolul al XIV-lea, regiunea se afla sub dominația Hoardei de Aur. Un principe tătar, interesat de consolidarea controlului în zonă, ar fi putut ordona ridicarea fortăreței — o piesă strategică dintr-un vast joc de putere eurasiatic.
Astăzi, ruinele cetății Enisala stau tăcute în bătaia vânturilor dobrogene, dar încă veghează, ca o strajă a istoriei, asupra drumurilor de apă și de pământ. Un martor de piatră al unei lumi uitate, dar niciodată dispărute.
Muzeul, deși mic, e clar, plin de informații despre arealul rezervației naturale, dar și despre celelalte descoperiri arheologie din zona Enisala: morminte creștine, obiecte de ceramica si bijuterii din epoci de mult apuse.
Obiectivul merită vizita si cei 10 RON de pe biletul de intrare
Și pentru că nu ne săturasem de peisaje spectaculoase și surprize geografice, am mai făcut o oprire la Lacul Iacobdeal, zis și Lacul de Smarald. Aflat lângă Turcoaia, acest lac cu o adâncime de peste 30 de metri nu e tocmai natural – s-a format într-o fostă carieră de granit abandonată. Dar natura și-a făcut ea treaba și a transformat groapa într-un ochi de apă limpede, turcoaz, înconjurat de stânci dramatice.
O moștenire a pietrarilor italieni
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, regiunea Turcoaia a devenit un centru important pentru exploatarea granitului. Începând cu anul 1880, cariera de pe dealul Iacobdeal a fost deschisă, atrăgând muncitori italieni specializați în prelucrarea pietrei. Aceștia au contribuit la dezvoltarea locală, construind locuințe, o școală și o biserică improvizată, lăsând o amprentă culturală semnificativă în zonă.
Nașterea unui lac
În anul 1930, în timpul lucrărilor de exploatare, o dinamitare a unei galerii a permis apei din pânza freatică să inunde cariera, formând astfel Lacul Iacobdeal. Lacul, cu o adâncime de aproximativ 30 de metri și o suprafață de un hectar, este alimentat de izvoare subterane și precipitații, fără a avea afluenți.
Un peisaj deosebit
Lacul este înconjurat de pereți abrupți de granit, iar apa sa limpede și de culoare verde-smarald creează un peisaj care amintește de lacurile glaciare. Această combinație de elemente naturale și industriale oferă o imagine spectaculoasă și unică în România.
Legende și povești locale
Localnicii povestesc despre utilaje și vagonete de piatră rămase pe fundul lacului, surprinse de inundația bruscă. De asemenea, o legendă spune că lacul are forma unei inimi, rezultată dintr-o poveste tragică de dragoste, adăugând un farmec aparte acestui loc.
Drumul pană acolo aprox vreo 2.5km cand ieși din drumul județean e plin de provocări dar încet și cu răbdare ajungi la destinație.
Concluzie
Deși ziua a început cu o dezamăgire parfumată, explorarea spontană a dus la descoperirea unor locuri încărcate de istorie și frumusețe naturală. Cetatea Enisala și Lacul Iacobdeal sunt doar două dintre comorile ascunse ale Dobrogei, care merită descoperite și apreciate. Uneori, cele mai frumoase aventuri se nasc din planuri neîmplinite.