MUNȚII ATLAS ȘI
DEȘERTUL SAHARA
ZIUA 1
Aventura Noastră în Deșertul Marocan: Din Marrakesh la Fes
Ne-am pregătit rucsacurile cu emoție și curiozitate, gata să traversăm Marocul de la Marrakesh la Fes prin vastul deșert saharian. În trei zile pline de aventură. Vom porni la drum pe urmele caravanelor străvechi, prin oaze ascunse și cetăți de lut milenare. Aerul cald mirosea a nisip și mirodenii, iar în depărtare Munții Atlas se ridicau semeț, parcă invitându-ne să îi traversăm. Cu entuziasm si un zâmbet pe buze, noi – cinci prieteni dornici de explorare – ne-am urcat în microbuzul sosit aproape punctual, hotărâți să trăim pe pielea noastră o aventură demnă de National Geographic, plină de peisaje uluitoare, istorii fascinante și momente amuzante. Să pornim la drum!
„Misiune: Fes posibilă”
Dimineață senină, chef de aventură și stomacuri pline cu tajine din seara trecută: startul ideal pentru o călătorie de vis din Marrakesh spre Fes. Plecăm voioși spre Fes, echipați cu entuziasm și zero griji. Suntem vreo 20 de suflete într-un microbuz (un fel de turnul babel ambulant) – toți cu bagaje, speranțe și optimism de nivel înalt. Șoferul-ghid pare teleportat dintr-un film marocan de acțiune: un domn mic, dar plin de viață, genul care pare că a făcut armata la Fast & Furious, dar cu inimă cât microbuzul. Agitat, dar simpatic. Îl suspectăm că are superputeri … sau că bea cafeaua direct intravenos.
Prima oră? Timp de o oră întreagă, plimbarea prin Marrakesh devine o vânătoare de pasageri. Parcă participam la un reality show: „Cineva urcă, cineva coboară, cineva dispare misterios, cineva apare?” La un moment dat eram 17, apoi 19, apoi 18… Nimeni nu mai știa dacă suntem în excursie sau într-un experiment social. Dar nu ne agităm – suntem în „mod vacanță”.
Într-un final glorios, după ce reușim să-i capturăm pe toți, microbuzul se urnește și după vreo două ore de serpentine și „oioioi”-uri prin Munții Atlas, șoferul decide că merităm o cafea. Ne oprim la o cafenea uitată de lume în pustiu unde deja sunt parcate alte 4-5 microbuze.
Expediția Marrakesh – Fes sau cum am fost prizonieri într-o dubă cu personalitate
Coborâm. Sau… așa am vrea. EI NA! Ușa automată refuză cooperarea. Automată dar cu atitudine. Suntem sechestrați. Râdem. Facem glume: „Ha-ha, suntem o conserva de turiști”, „Ce escape room original!” Ne pozăm ca la zoo: „Uite turiștii blocați!” Alte microbuze se uită la noi cu compasiune amestecată cu amuzament, unii mimează că vor să ne ajute, apoi pleacă râzând. Unii chiar ne fac și poze. Zâmbim prin geam.
5 minute. Încă râdem.
10 minute. Râdem mai reținut. Începem să clipim către cafeneaua dincolo de geam. Se aude primul oftat lung de om care chiar are nevoie la baie. În jurul nostru, alte microbuze – oameni coboară, beau cafele, fac poze cu noi, și pleacă.
15 minute. Am rămas fără glume. Panică tăcută. Se fac calcule strategice pentru o eventuală evadare prin trapele de urgență. Șoferul, săracul, trage, împinge, vorbește cu ușa, o roagă, o bombăne … nimic
La minutul 20: MINUNE – VICTORIE! Ușa cedează nervos. Aleluia! Lumea aplaudă, promitem să donăm la moschee. Nu știm ce a făcut șoferul – magie berberă, probabil. Bem cafeaua cu viteza luminii. Nu mai e nimeni, doar noi și o pisică dubioasă care ne privește cu superioritate. Pornim din nou. Adrenalina urcă, muzica pornește… dar după câțiva metri: BAAAANG! Ușa. Aceeași. Acum refuză să stea închisă. Ne-a trecut de glume. A devenit un personaj cu voință proprie. Practic avem un autobuz decapotabil lateral. Șoferul încearcă s-o prindă cu ceva frânghie, colegii pun mâna la ușă să n-o ia vântul, noi țipăm ca-ntr-un rollercoaster marocan.
Și așa, între râs, panică și crize de vezică, continuăm aventura spre Fes, cu vântul în păr și ușa în aer. Dar asta ne fac să ne cunoaștem mai bine colegii călători cu care vom petrece urmatoarele zile.
Șoseaua șerpuiește printre satele berbere cocoțate pe versanți, iar aerul devine tot mai proaspăt. Pe măsură ce urcăm spre pasul Tizi n’Tichka (aflat la 2260 m altitudine ), priveliștea ne taie respirația: culmile ale Atlasului se profilează pe cerul albastru intens. Ne oprim preț de un ceai cu mentă fierbinte, servit de un localnic zâmbitor, și aflăm de la șoferul nostru multi-tasking că Munții Atlas s-au născut acum circa 80 de milioane de ani prin coliziunea lentă a plăcilor tectonice africană și eurasiatică. În timp ce-l ascultăm, ne imaginăm forțele uriașe ale naturii care au “încrețit” pământul formând această barieră muntosă. Așa aflăm și despre moscheea din Tinmel, ascunsă într-o vale din apropiere: acolo, în secolul al XII-lea, s-a născut mișcarea Almohazilor și s-a construit o frumoasă moschee în 1148, pe locul unde liderul lor spiritual Ibn Tumart a fost înmormântat . E fascinant să ne gândim că în aceste creste izolate a prins contur o dinastie ce avea să cucerească odinioară Marrakeshul.
După ce trecem de oprirea care marchează cel mai înalt punct al pasului Tichka, începem coborârea și peisajul se schimbă dramatic. Verdele versanților lasă loc stâncilor aride și roșiatice, semn că ne apropiem de poarta deșertului. În fața noastră se întinde Valea Ounila, străjuită de formațiuni stâncoase colorate, iar prima noastră destinație importantă se ivește la orizont: Aït Ben Haddou, probabil cel mai celebru ksar (sat fortificat) din Maroc.
Ksar Aït Ben Haddou, satul-fortăreață de lut așezat pe malul unui râu periodic, a fost cândva un punct-cheie pe traseul caravanelor trans-sahariene ce legau Sahara de Marrakesh. Sub soarele amiezii, zidurile sale de chirpici capătă nuanțe de scorțișoară. Pășim peste albia aproape secată a râului Ounila, pe punți improvizate din saci de nisip, și intrăm pe ulițele înguste ale cetății. Ne simțim ca într-un decor de film – și pe bună dreptate, căci Aït Ben Haddou a servit drept scenă pentru zeci de filme și seriale celebre, de la clasicul Lawrence al Arabiei la Gladiatorul și chiar episoade din Game of Thrones. Și te aștepți ca la orice cotitura să te întâlnești cu ochii ăia albaștri ai lui Peter O’Toole. Ne oprim în piațeta centrală privind casele turn ridicate unele peste altele, legate prin pasaje secrete. Urmele istoriei sunt prezente la tot pasul: clădirile din lut au fost consolidate de-a lungul timpului, mai ales după includerea sitului în patrimoniul UNESCO în 1987, însă și-au păstrat autenticitatea arhitecturii tradiționale. Urcăm până sus, la vechiul grânar fortificat (agadir), și privim panorama de 360°: râul șerpuind printre palmieri verzi, satul nou de vis-à-vis unde locuiesc astăzi majoritatea localnicilor, și întinderea deșertică din depărtare. În liniștea după-amiezii, ne imaginăm zgomotul caravanelor de altădată – cămile încărcate cu aur, fildeș și sare – poposind la umbra acestor ziduri înainte de ultima etapă spre Marrakesh.
Ouarzazate – Hollywood-ul Africii: După prânz (savurăm un tajine delicios cu lămâi confiate și măsline, la un restaurant local), ne continuăm drumul spre Ouarzazate, oraș-oază cunoscut ca “Poarta Saharei”, nu înainte de a trece și prin procesul cumpărării/ negocierii eșarfelor de beduin pentru momentul când vom călări cămilele. Numele său provine din limba berberă și înseamnă sugestiv „fără zgomot” – într-adevăr, după agitația din Marrakesh, aici atmosfera e mult mai liniștită. Totuși, Ouarzazate are propria sa forfotă, mai ales datorită Studiourilor Atlas, cele mai mari studiouri de film din lume ca întindere. La intrare, două decoruri masive egiptene ne întâmpină – vestigii ale platourilor folosite la filmări. Facem un tur rapid doar la intrare și vedem decoruri din filme celebre (un avion folosit în Pearl Harbor, un templu din Mumia, arena din Gladiatorul) și aflăm că peste 200 de producții s-au filmat în zonă, motiv pentru care Ouarzazate și-a câștigat porecla de “Hollywood-ul Africii”. Ne amuzăm să pozăm cu statuile de recuzită și aflăm de la ghidul local cum mulți săteni au fost distribuiți ca figuranți de-a lungul anilor. Chiar recent ‘jucase ‘ în Gladiator 2 și ne-a sfătuit să-l vedem ca să-l căutăm și pe el în film. În centrul orașului zărim silueta impunătoare a Kasbahului Taourirt – fostul palat al pașei din Ouarzazate, cu ziduri crenelate de culoarea caisei. Ziua se îndreaptă spre seară, așa că ne continuăm traseul mai departe, urmând “Drumul celor 1000 de Kasbahuri” prin Valea Dades .
Valea Dades – între trandafiri, kasbahuri și chei cu buștean
Pe măsură ce intrăm în Valea Dades, apusul se joacă pe stânci cu o paletă de roșu aprins, de parcă cineva a scăpat o cutie de acuarele peste tot canionul. Drumul șerpuiește printre formațiuni stâncoase ciudate – unele, botezate „degetele maimuței”, arată exact cum sună: ca niște mâini pietrificate care au uitat ce voiau să prindă.
La baza defileului, palmierii și migdalii se leagănă liniștiți, iar pe versanții golași se profilează kasbahuri de lut, în ruină, dar cu o demnitate de muzeu viu. E clar că Valea asta a văzut multe caravane, povești și probabil câteva bătăi zdravene pe tema „cine trece primul podul”.
Facem o oprire la un punct de belvedere, unde vedem Valea Trandafirilor (Kelaa M’Gouna) în depărtare – un loc celebru pentru trandafirii de Damasc. Îi recunoști de la distanță după parfum și după numărul de produse cu “rose” din toate magazinele. În sat, niște copii veseli ne salută cu “Bonjour!” și ne întind buchețele de flori uscate. Unii dintre noi le acceptă bucuroși, alții se întreabă în gând cât costă buchetul. Spoiler alert: mai puțin decât o cafea la Marrakech.
Drumul continuă, dar noaptea ne prinde din urmă. Suntem prea obosiți ca să mai admirăm ceva – eventual doar bancheta microbuzului, care devine brusc cel mai confortabil loc de pe planetă. Ne cazăm într-o pensiune cochetă, amplasată pe marginea drumului ce se agață de munte. Și aici avem parte de o surpriză: cheia camerei vine cu un breloc… de juma’ de buștean. Probabil util dacă vrei să deschizi ușa cu forța sau să îți aperi camera de mistreți, cine știe?
Grupul nu doarme tot la aceeași pensiune, așa că ne luăm rămas-bun în fața clădirii cu un optimism de film franțuzesc: „Să ne revedem la micul dejun, dacă supraviețuim ciorapii groși și păturile tradiționale!”
Cina este pe stil marocano-berber: tajine cât vezi cu ochii, „whiskey berber” (adică un ceai de mentă care te poate ține treaz până în Sahara), și sunetul vântului care suflă ca o coloană sonoră de documentar National Geographic. Afară, cerul e plin de stele, genul acela de cer care te face să-ți regândești toate deciziile legate de viața de oraș.
Adormim zâmbind, cu burțile pline și inimile și mai pline. Prima zi a fost ca un film bun: dramă, aventură, decoruri spectaculoase și un final cu cheie… mare.
ZIUA 2
Valea Dades – Cheile Todra – Rissani – Merzouga – Erg Chebbi
Cheile Todra: Peisajul se schimbă treptat – pământul devine mai arid, de un ocru deschis, presărat cu tufe de tamarisci. Dintr-o dată, ca tăiat cu sabia într-o pâine caldă, apare o crăpătură îngustă în masivul calcaros al Atlasului: intrarea în Cheile Todra. Parcăm mașina și desfacem eșarfa galbenă și o luăm la pas prin defileu, copleșiți de măreția naturii. Pereții canionului se ridică aproape vertical la peste 150 de metri deasupra noastră, în timp ce distanța dintre ei scade pe alocuri la doar 10 metri . Ne simțim mici într-un loc atât de grandios – soarele abia pătrunde aici, lăsând jos o bandă subțire de lumină aurie, iar sus o fâșie îngustă de cer albastru. Pe fundul văii, râul Todra (azi doar un pârâiaș rece) șerpuiește printre pietre, hrănind un petic de verdeață cu smochini și oleandri. Întâlnim și câțiva cățărători echipați dar și o mulțime de motocicliști care perturbă pentru o vreme liniștea cheilor; Localnicii vând cristale de ghips și fosile lustruite. Ne amuzăm cumpărând de la un bătrân berber niște suveniruri pe care știm sigur că le vom povesti prietenilor de acasă că le-am găsit noi înșine prin canioane.
După ce părăsim Cheile Todra, drumul ne poartă prin orașul Tinerhir (Tinghir), o întinsă oază cu palmieri ce străjuiește valea. De-a lungul a circa 30 km, șirul neîntrerupt de verdeață al palmierilor contrastează cu deșertul din jur, semn al apei ascunse ce dă viață comunităților de aici. Părăsim treptat muntele și intrăm în platoul pietros pre-saharic. În jur, peisajul devine un vast hamada – deșert de pietre și pietriș, unde numai acacia spinoasă și câte un cămile rătăcit mai apar din loc în loc. Distanțele între localități devin mai mari, șoseaua e dreaptă, iar orizontul tremură în căldura amiezii. Aerul condiționat al mașinii începe să fie prețios. Ne oprim totuși la un punct panoramic, de unde privim Valea Ziz meandrând printre coline – șiruri de palmieri care indică prezența unui râu subteran. E uluitor cum viața se încăpățânează să existe în acest mediu aspru.
În Rissani descoperim și o importantă legătură cu istoria modernă a Marocului: aici se află mausoleul lui Moulay Ali Cherif, strămoșul fondator al dinastiei Alaouite ce conduce țara și astăzi . Practic, ne aflăm pe pământ sfânt al monarhiei marocane – Moulay Ali Cherif a fost liderul local care în secolul al XVII-lea a preluat puterea, întemeind o dinastie ce dăinuie de peste 350 de ani. Cu respect, ne apropiem de zidurile complexului (nevizitabil de non-musulmani) și ne imaginăm cum de aici, din inima deșertului, a pornit un capitol nou în istoria Marocului. Rissani emană un aer de legendă: printre ruinele Sijilmassei și povestea dinastiei regale, simțim parcă vibrațiile vechilor caravane și ale intrigilor de demult. Rissani este construit pe locul vechii cetăți Sijilmassa, un important oraș-cetate fondat în anul 757 d.Hr. de către o comunitate de kharijiți berberi. A fost unul dintre cele mai prospere centre comerciale ale Maghrebului, conectat cu rutele transsahariene de caravane care aduceau aur, sare și sclavi din Africa de Vest.
Orașul este cunoscut pentru porțile monumentale care îi marchează intrările – adevărate bijuterii de arhitectură sud-marocană. Cele mai notabile sunt:
Poarta de Sud (Bab al-Mahbas) – decorată cu mozaicuri zellige și inscripții arabe, oferă un contrast spectaculos cu deșertul din spate.
-
Bab al-Ksar – poartă ce duce spre vechiul Ksar Abbar, o mică fortăreață abandonată dar încă vizitabilă
Rissani are unul dintre cele mai autentice souk-uri (piețe tradiționale) din sudul Marocului, activ mai ales în zilele de duminică, marți și joi. Aici încă se practică trocul, iar caravanseraiurile vechi pot fi vizitate. Remarcabil este și parcarea de măgari, un simbol viu al modului de viață local, nemodificat de secole.
Ne așteaptă însă punctul culminant al excursiei noastre: deșertul de dune. Așa că nu zăbovim prea mult pe aici și ne continuăm drumul spre Merzouga, ultimul sat înaintea nisipurilor nesfârșite. Pe măsură ce ne apropiem, observăm la orizont ceea ce pare a fi un miraj portocaliu – dar nu, este real: Erg Chebbi, celebrul câmp de dune al Marocului, strălucește sub soarele după-amiezii. Aici microbuzul oprește și începem să coborâm sa ne pregătim de “îmbarcare” pe cămile. Dar când ne adunasem în spate să ne recuperăm bagajele realizăm că nu toți cei din mașină vom continua drumul împreună și noi avem cazare la cort cu baie …și probabil că ceilalți nu. ne luăm la revedre în grabă schimbăm vreo câteva numere de telefon cu: protuhjezii, francezii, germanii și chinezoaica. Danezul merge cu noi. Și ne urcăm in grabe în nsite 4X4 care ne vor duce la caravana de cămile.
Erg Chebbi se dezvăluie ca un ocean de nisip unduitor, cu dune ce pot atinge și 150 de metri înălțime . Cămilele noastre – pe care le botezăm în glumă “Vasilica”, “Petrică”, „Ghiță”, ”Ioana” și ”Maricica” ca să le ținem minte ușor – se ridică leneș pe picioarele lungi și încep să pășească în ritmul lor legănat. La fiecare pas, copitele lor se afundă în nisipul fin și auriu. Ținem bine de șaua improvizată și încercăm să ne acomodăm cu balansul; între noi fie vorba, la început e cam dificil și stârnim hohote de râs când aproape ne dezechilibrăm sincron. Strigăm ”Yalla-Yalla” să ne dăm autohtoni și pe măsură ce înaintăm, senzația devine aproape meditativă – în jur e doar liniștea deșertului, întreruptă de oftatul vântului.
Ghidul nostru berber care ne însoțește merge în fața noastră lăsând urme efemere pe nisipul roșiatic, ce dispar imediat în adiere. Ne povestește despre modul lor de viață nomad și despre legendele deșertului: una spune că dunele uriașe ar fi, de fapt, grămezi de nisip aruncate de Dumnezeu peste un sat ale cărui locuitori, altădată bogați dar nemiloși, au refuzat să ajute o femeie și pe fiul ei – pedeapsa divină a transformat satul în deșert, iar localnicii în spiritele vântului ce încă bântuie dunele. Auzind povestea în timp ce soarele începe să coboare, parcă simțim și noi prezența misterioasă a Saharei.
Apus de soare pe dune: Ne oprim pe creasta uneia dintre cele mai înalte dune tocmai la timp pentru spectacolul apusului. Coborâm de pe cămile (cu oarecare dificultate, n lăsăm desculți și picioarele amorțite ni se afundă în nisip până la glezne) și urcăm ultimii metri până în vârf. Și atunci, magia se dezlănțuie: soarele, o minge roșiatică imensă, coboară încet spre linia orizontului, colorând cerul în portocaliu, roz și mov. Dunele își schimbă culoarea într-un dans al umbrelor – de la auriu strălucitor la cupru și apoi la un violet misterios. Privim muți de uimire. În depărtare, siluetele cămilelor noastre și ale ghizilor proiectează umbre lungi pe nisipul portocaliu sub ultimele raze ale soarelui – o imagine atât de perfectă încât pare ireală. Ne facem unul altuia poze ținând soarele în palmă și chicotim ca doi copii, dar imediat redevenim serioși contemplând măreția momentului. Este unul dintre acele momente în care realizezi cât de mic e omul în fața naturii, dar și cât de privilegiat ești să fii acolo, trăind clipa. Când soarele dispare complet, lăsăm în urmă doar urmele pașilor noștri (care și ele vor fi șterse curând de vânt) și coborâm la tabăra de corturi berbere, luminată acum de un crepuscul albastru.
Noapte în Sahara: Tabăra este amenajată primitor, cu covoare colorate întinse pe nisip și lampioane ce pâlpâie în întuneric. Suntem întâmpinați cu – ați ghicit – un pahar de ceai cu mentă fierbinte, alături de tradiționalul “Bismillah” (formula de bun-venit). Între dune, vântul s-a potolit aproape complet, iar liniștea e adâncă; începem să auzim lucruri pe care în oraș nu le-am percepe – foșnetul fin al nisipului sub pași, scârțâitul unui șarpe de nisip invizibil, ba chiar propriile bătăi ale inimii. Cerul de deasupra este copleșitor de înstelat; departe de orice poluare luminoasă, Calea Lactee apare ca o dâră albicioasă clară, brăzdând bolta. Ne întindem o vreme pe covoare cu privirea în sus, încercând să recunoaștem constelații și punându-ne dorințe la vederea stelelor căzătoare. Simțim boabele fine de nisip încălzite de foc strecurându-ni-se printre degete – un fel de terapie senzorială naturală.
Cina o luăm într-un cort mare comun, sub formă de festin: tagine de pui cu legume, cuscus cu stafide, pâine coaptă pe jar sub nisip (numită “pan lâ’tej”, pâinea nomazilor) și boluri de harira fierbinte (supă tradițională). Mâncăm cu poftă și ne cufundăm în atmosfera sinceră și ospitalieră a nomazilor. Conversațiile alternează între franceză, engleză și berberă; râdem împreună de încercările noastre stângace de a spune “șukran” (mulțumesc) în tamazight, limba berberă – cuvântul ne iese mai degrabă ca un strănut, spre amuzamentul general. După cină, sub cerul liber, ghizii noștri scot tobele djembe și alte instrumente tradiționale și încep să cânte. Ritmul tobelor berbere răsună printre dune, sincronizat cu bătăile inimilor noastre entuziasmate. Ne prindem și noi în horă în jurul focului – doi călători stângaci dar veseli, dansând sub stele pe muzică ancestrală. Focul trosnește, aruncând scântei către cer, și pentru o clipă avem impresia că astrele coboară la petrecerea noastră. În glumă, unul dintre gazde ne pune pe cap turbanele lor albastre, cheche, spunând că acum suntem de-ai casei, “oameni ai deșertului”. Cu obrajii încălziți de foc și sufletele vibrând de bucurie, ne retragem târziu în noapte în cortul nostru. Înainte să adormim, unul lângă altul pe saltelele groase acoperite cu pături, schimbăm o privire complice: astăzi am trăit una din acele zile pe care nu le vom uita niciodată.
ZIUA 3
Ne trezim înaintea zorilor – de bunăvoie și (aproape) conștienți – la chemarea discretă a soarelui care, printre dune, ne șoptește cu accent berber: “Sbaḥ l-xīr!” – adică “Bună dimineața!”
Afară, aerul e surprinzător de răcoros, cât să te întrebi dacă nu cumva ai ajuns în Alpii de nisip. Ne cărăm, semi-adormiți, pe o dună mică din apropiere, frecându-ne la ochi ca niște pisici deranjate prea devreme, și ne așezăm să așteptăm… ceva spectaculos. Cerul începe să se joace cu filtrele – mai întâi un indigo fancy, apoi niște dungi roz ca de marshmallow și un strop de auriu spre portocaliu incandescent
Și dintr-o dată… BAM! Soarele sare de după dune ca un gălbenuș gigantic și entuziast, gata să facă omletă cu noi. Deșertul se umple de lumină caldă, iar noi rămânem cu gura căscată și telefoanele tremurând în mâini, încercând să nu ratăm momentul magic.
Merzouga – Erfoud – Errachidia – Ifraine – Fes
Pe fundal, siluetele cămilelor trec agale, ca niște vedete în slow motion, bucuroase că în sfârșit nu mai e caniculă. Tragem ultimele cadre artistice: umbre lungi, profile dramatice și selfie-uri cu soarele în ochi. Ne bem ceaiul de adio cu o viteză care ar face cinste oricărui espresso și mâncăm un mic dejun care se vrea nostalgic.
Cu inima plină și stomacul pe jumătate, ne urcăm înapoi în 4×4-ul care ne amestecă gândurile la propriu. La Merzouga ne așteaptă… surpriză! Alt microbuz! Fără ușa automată buclucașă care cerea un ritual magic ca să se deschidă. În schimb, avem un șofer nou – cu mai mult chef de viață decât cafeaua turcească și o coloană sonoră care pare aleasă de pe un playlist intitulat „Best of Drumuri și Voie Bună”.
Și uite-așaȘ grupul nou: 5 români, 5 mexicani și un marocan cu centura neagră la limbi străine plecăm în ultima parte a aventurii noastre prin deșert. Nu știm exact unde mergem, dar știm sigur că o să râdem pe drum. Două zile în deșert și parcă am trăit un serial întreg. Sezonul unu s-a încheiat. Rămâneți aproape – urmează genericul de final. 🌵🎬
Și uite-așa pornim la drum lung… lung cât o zi de post, traversând tot Marocul din sud până-n nord, spre Fes. Ne aștepta o călătorie de poveste, presărată cu opriri la puncte de belvedere și cu țipetele pasionale ale șoferului nostru poliglot, care era absolut convins că, dacă urlă suficient de tare, automat se traduce în toate limbile Pământului.
„LOOK! LOOK!” – țipa el cu entuziasmul unui DJ care tocmai a descoperit butonul de bass, arătând dramatic spre geam. Ne repezeam cu frunțile lipite de geam, așteptând o minune: un peisaj de vis, un dromader pe role, un miraj…
Era un câine …. Uneori o capră.
Alteori… nu eram prea siguri dacă nu visam.
Dar n-am avut timp de dileme existențiale, pentru că imediat se activa și versiunea spaniolă a spectacolului:
„¡MIRA, MIRA! ¡PERRO! ¡HAMBRE PERRO!” – striga el pentru colegii noștri mexicani, cu același entuziasm de National Geographic Live, dar pe regim de telenovelă.
Primele două-trei dăți ne-am panicat sincer. „Ce e?! Leu? Extraterestru? O caravană de flamingo pe skateboard?”
Nu. Era tot câinele. Dar de data asta, foarte flămând. Tragedie în 3 acte.
Am început să ne întrebăm dacă nu cumva era același câine, teleportat din sat în sat doar ca să-l admire turiștii cu jet lag.
Ei bine, întreabă-te sincer: de câte ori ai avut ocazia să vezi un câine flămând, în deșert, prezentat cu atâta pasiune încât părea că urmează să-i facem statuie?
Trecem pe rând prin orașe care au fost cândva altceva Erfoud – orașul fosilelor:cunoscut pentru bogăția fosilelor sale. Întreaga regiune a fost cu milioane de ani în urmă fundul unei mări – dovadă stau numeroasele fosile de trilobiți, amoniți și alte creaturi preistorice ce se găsesc în rocile negre de aici.
Șoseaua urmează acum cursul Văii Ziz. De sus, o priveliște superbă ni se dezvăluie: un șir de oaze verzi de palmieri curmali ce strălucesc ca un șarpe smarald printre platourile aride. Ne oprim la un belvedere pentru a admira panorama și ne tragem sufletul la umbră.
Trecem prin Errachidia (fostă Ksar es-Souk), oraș garnizoană fondat de francezi, astăzi capitala provinciei Drâa-Tafilalet. De aici ne îndreptăm spre nord, părăsind încetul cu încetul regiunile deșertice. În curând, relieful se schimbă – intrăm în Munții Atlasului Mijlociu (Atlasul Mediou), unde altitudinea aduce din nou vegetație și temperaturi mai blânde. Drumul șerpuiește printre platouri înalte acoperite cu iarbă pârjolită de soare, unde vedem turme de oi și capre păscând sub supravegherea păstorilor nomazi. Ici-colo, corturi negre de păr de capră (asa numitele “khayma”) ne arată prezența familiilor nomade care se mută sezonier în căutare de pășuni. Este impresionant cum viața tradițională continuă, parcă neafectată de trecerea timpului, în aceste ținuturi.
Și încet-încet pe măsura ce excursia ni se apropie de Fes ajungem și la Elveția Africii – Ifrane. Orășel situat in Munții Atlasului Mijlociu, la o altitudine de aprox. 1665m. Este unul dintre cele mai curate și mai bine întreținute orașe din Maroc. Îm timpul iernii e acoperit de zăpadă peisaj greu de imaginat într-o țara asociata de cele mai multe ori cu deșertul și căldura.
🏠 Ce face Ifrane atât de neobișnuit?
Arhitectura sa europeană – cu acoperișuri roșii înclinate, străzi curate, grădini bine îngrijite – amintește mai degrabă de un oraș elvețian decât de unul nord-african.
E un loc popular pentru schi iarna (stațiunea Michlifen e în apropiere) și escapade de vară pentru marocanii care vor să scape de căldura sufocantă din orașe ca Fes sau Marrakech.
Este adesea pe lista celor mai curate orașe din lume (neverificată! ne-a spus ghidul nostru D-L MIRA”! MIRA! sau LOOK LOOK! ), ceea ce nu e puțin lucru.
Oprim într-o poiană celebră de lângă Azrou, cunoscută pentru ceva cu totul special: coloniile de maimuțe Barbary (macaqui) sălbatice. Abia coborâm din mașină că zărim primele exemplare – stau cocoțate pe crengile joase ale cedrilor sau direct pe potecă, și se uită la noi cu un aer ștrengăresc. Aceste maimuțe, numite și magot, sunt singurele specii de maimuțe sălbatice din Africa de Nord și Europa (trăiesc doar în Maroc, Algeria și o mică populație în Gibraltar – ne-am întâlnit și cu alea, când ne-au furat ciocolata din rucsac) și sunt pe cale de dispariție. Aici însă se simt în siguranță și s-au obișnuit cu turiștii. Pregătim câteva alune și imediat o ceată întreagă de macaci coboară să ne întâmpine.
Un mascul impunător ne taie calea și întinde laba, privindu-ne direct în ochi de parcă ar zice: “Bine ați venit, tributul vă rog!”. Râdem și îi întindem o alună, pe care o apucă delicat cu degetele lui lungi și dextere, vârând-o repede gură. În jurul lui, câțiva pui mai timizi scot doar codițele de după trunchiuri, iscodind situația. În pădurile din Atlas trăiesc peste 5000 de macaci (berberi) în sălbăticie, ne spune un pădurar de-al locului care supraveghează zona. Unii se apropie atât de mult încât unul dintre ei profită de neatenția noastră și, cât ai clipi, smulge punga cu alune din mână! Hoțul fuge glonț și se cocoață pe o creangă, de unde se uită satisfăcut. Râdem cu poftă – iată că am fost jefuiți în toiul zilei din nou, nu de bandiți călare cum citisem în romanele de aventuri, ci de o maimuțică poznașă cu blană aurie. Învățătura e clară: “nu subestimați niciodată un macac când vine vorba de mâncare”!
Spre Fes: Cu sufletul împăcat după această întâlnire cu natura și animalele sălbatice, ne continuăm drumul spre destinația finală, orașul Fes. Șoseaua coboară apoi șerpuind prin peisaje tot mai domoale; vegetația se schimbă treptat în pășuni și livezi de măslini. Către seară, în depărtare, zărim întinderea urbană a Fesului. Soarele asfințește din nou, scăldând câmpiile dimprejur în lumină blândă. Intrăm în Fes odată cu ultimele licăriri ale apusului. Forfota orașului ne trezește brusc la realitate: claxoane, oameni grăbiți, miros de tăiței prăjiți și condimente plutind dinspre tarabele stradale. Ne îndreptăm către riadul unde vom fi cazați, chiar in centrul faimoasei medine a Fesului (Fes el-Bali, cea mai mare zonă urbană pietonală din lume, aflată în patrimoniul UNESCO). Am străbătut Marocul de la sud la nord, de la dunele Saharei la cedrii Atlasului, într-o aventură ce ne-a încântat toate simțurile și ne-a îmbogățit sufletele.
Ne luăm câteva clipe să recapitulăm momentele preferate: apusul acela de neuitat din deșert, cântecul tobelor sub stele, hoțul nostru blănos de alune, gustul mentei proaspete în ceaiul dulce, priveliștea kasbahurilor străvechi profilate pe cer, oaze de palmieri, moschei vechi … Atâtea imagini și emoții ne vor rămâne imprimate în memorie. Această excursie de 3 zile a fost scurtă ca număr, dar densă ca trăiri – o adevărată odisee marocană. Iar undeva, departe, vântul Saharei pare să ne răspundă aprobator, purtând cu el ecoul tobelor berbere și parfumul deșertului pe care îl vom purta mereu în inimi.
Încheiere: Călătoria noastră din Marrakesh la Fes, prin deșertul marocan, a fost mai mult decât o simplă deplasare în spațiu – a fost o călătorie în timp, în cultură și în noi înșine. Am simțit ospitalitatea autentică a berberilor, ne-am conectat cu natura în formele ei cele mai extreme și am râs în hohote în situații neașteptate. Marocul ne-a învățat că aventura se află dincolo de fiecare trecătoare și după fiecare dună, trebuie doar să pornești la drum cu mintea și inima deschise. Dacă visezi la o astfel de experiență, fă-ți bagajul și yalla! yalla! – deșertul te așteaptă cu brațele (și dunele) deschise. La finalul acestor trei zile nebunești, noi ne simțim mai bogați în amintiri decât orice caravană încărcată cu aur. În definitiv, călătoriile sunt despre poveștile pe care le trăim și pe care le păstrăm cu noi – iar povestea acestei aventuri marocane va rămâne de neprețuit.