Cine sunt eu? O corporatistă reformată, cu chef de ducă si cu zâmbetul în valiza
Introducere:
Salut! Sunt Claudia. M-am născut într-o zi calda de iunie, acum… ei bine, hai să spunem “puțin peste 50 de veri”, într-un oraș din sudul Moldovei. Copil unic și răsfățat? Poate. Dar unul cu bun-simț: nu am făcut scene în magazinul pentru jucării și nici n-am vânat unicorni (ok, poate doar în vis). Nici nu vedeam noi prea mulți în anii ’70 cât să ne crizăm de lipsa lor. Am înțeles cumva că nu pot avea tot ce exista pe piața și asta făcea așteptările de Crăciun, 1 Iunie și ziua de naștere mai frumoase.
Sunt genul de om care se tocmește cu vânzătorii de la piață (și nu numai; char si cu dealerii de mașini), râde în hohote la glume, se entuziasmează când descoperă colțuri noi de lume. Îmi plac la nebunie oamenii, obiceiurile lor ciudate, mâncărurile pe care nu le pot pronunța și poveștile care se spun în șoaptă prin piețe aglomerate. Îmi plac locurile în care nu știu ce sa comand la restaurant, mă distrează oamenii care gesticulează mai mult decât vorbesc, mă amuză oamenii care vorbesc tare crezând ca așa s-ar “ traduce “ cumva ceea ce îți spun în limba lor și obiceiurile care îți pun neuronii la muncă.
De la tocuri la pașaport:
Pe partea cealaltă (adica eu cea cu pantofi cu toc, camasi asortate si badge de acces), am fost mulți ani o corporatistă devotată — cu program de 12-14 ore, deadline-uri, “ target”uri și coffee-to-go. Deci tot tacamul: versiunea workaholica cu sanse mari la promovare la versiunea “full” de burnout. Sedințe, rapoarte, review-uri, KMP-uri, team meetinguri, teambuildinguri, motivare, leadership, promovare — you name it: am facut tot. Da, am fost genul de om care își planifica viața în Excel și își măsura succesul în obiective îndeplinite. Dar de vreo doi ani încoace, mi-am zis: „Stop joc!” Viața e mai mult decât un PowerPoint reușit. Si uite asa în ultimii doi ani… am tras frâna de mână. Mi-am dat seama că viața nu e un Excel bine făcut și că pot (și merit chiar!) să-mi canalizez energia spre ceea ce iubesc cel mai mult: călătoriile, cărțile, filmele bune și mai ales oamenii care nu vorbesc doar despre KPI-uri. Si de atunci am descoperit o alta lume – o lume care banuaiam ca exista dar nu ma bucuram prea tare de ea: o lume cu oamnei frumosi si idei fantastice, cu un alt rimt de viata in care pare ca secunda bate de doua ori pe loc.
Munca si călătoriile ca mod de viață
Munca? Da, incă există. E alta. E acolo, dar acum a devenit un mijloc, nu un scop si a fost retrogradată la rang de sponsor de visuri. Practic, jobul îmi plătește biletele de avion si facturile. Win-win. Si banii ajută asta e clar pentru toata lumea, dar atata timp cat nu te definesc, esti capabil sa te bucuri de ceea ce e mai frumos pe lume: un apus de soare la ocean, “gazzing the stars” in desert, un palmier stingher pe o plajă cu apa albastra, priveliseta din turnul Eiffel, un bilet la turnul Londrei sau la Marina Bay, castele, catedrale, manastiri, cetati … POVESTI.
Am avut și o viață profesională palpitantă, cu stații în alte țări și vizite de serviciu în locuri de care nu auzisem nici in cartile de geografie. Am avut sansa să ajung în destinații care sună ca din filme: de la minele de cărbune din Kazahstan până la Carnavalul de la Rio, de la gerul din Montreal care-ti îți lipește zâmbetul pe față până la pinguinii puturosi si foca vedeta de pe Roben Islnad in Africa de Sud — am fost acolo și am luat notițe. 😊
Tolba de amintiri
Ce-am învățat? Am învățat enorm din fiecare loc și mai ales de la oameni: că lumea e nebun de frumoasă și că oamenii sunt un fel de enciclopedie ambulantă — fiecare cu poveștile și cultura lui. Că suntem diferiți, da. Dar tocmai diferențele astea ne fac interesanți. Și da, călătoriile chiar te schimbă: te fac mai empatic, mai relaxat, mai curios, mai tolerant… și uneori chiar mai bun la împachetat — fără modestie — chiar o organizatoare buna pentru aventuri (cu și fără Google Maps).
Sunt genul de om care preferă biletul de avion în locul unei genți scumpe sau a unor pantofi de firma si un rasarit printre piramide, o plimbare cu camila, o excursie cu balonul în loc de bonus de performanță. Am muncit din greu pentru tot ce am realizat dar acum vreau altceva de la viață decât o „excelentă gestionare a unor proiecte extraordinare în medii dinamice”.
Așa că, după repatrierea în România, am decis să ies din zona de confort (cu pași mici, dar siguri) și să încerc ceva ce nu-mi cere badge de acces: să testez lucruri noi, să scriu despre lumea văzută prin ochii mei — și să povestesc totul aici, pe blog. Cu umor, sinceritate și (sper eu) ceva inspirație pentru cei care vor să-și ia lumea în cap … sau măcar o geantă de weekend.
Azi scriu din alt unghi, cu altă energie și am o caruta plină de povești de împărtășit.
Ce vei găsi pe acest blog:
Până acum am bifat 193 de orașe din 37 de țări. Dar cine le mai numără? Adevarata aventura abia începe. Și uite-așa, cu un job la schimb și o criză de identitate la activ, ca o fostă corporatistă reformată, înarmată cu o traista burdușită de amintiri din ultimii 20 de ani, un troler care scârțâie de visuri și un GPS emoțional care încă o mai încurcă uneori, m-am hotărât sa las aventura asta sa continue. voi incerca sa va impartasesc:
·Jurnale de călătorie cu umor și sinceritate
·Ghiduri utile: ce funcționează (și ce nu)
·Recomandări de filme și cărți care inspiră
·Sfaturi pentru cei care vor să încetinească ritmul, dar nu știu de unde s-o apuce
Planul? Să vă iau cu mine — cu tot cu intamplari haiaose, glume proaste și momente de genul „n-am știut că asta se mănâncă crud” — pe unde am fost și, mai ales, pe unde vreau să mai ajung. Ce se afla prin trolerul meu plin de idei: taco-uri mâncate pe o bordură în Mexic, haiku-uri compuse pe loc în Japonia, plimbări cu scuterul printre tarabele colorate din Vietnam și alergatul după canguri (sau WiFi) prin Australia si muuuulteee alte idei ….
Așadar, acesta nu e sfârșitul — ci mai degrabă începutul unui proiect personal cu nume neoficial: „Hai-hui cu sens (sau ceva pe-acolo)”. Vii și tu?
Acest blog e locul în care adun tot ce trăiesc, simt și descopăr. E jurnalul meu deschis, caietul meu de călătorii. Și da, și un spațiu în care te invit să visezi și, cine știe, poate chiar să pleci.